Pr. Cantalamessa: Cristos, marginalizat şi absent în cultura noastră

Acasă > Ştiri > Arhiva Ştiri

Timp stanga: 0.04s...

Ştiri şi Evenimente

Pr. Cantalamessa: Cristos, marginalizat şi absent în cultura noastră

[2017-12-16]

Meditaţie în faţa Papei şi Curiei Romane
Papa Francisc a participat vineri, 15 decembrie, la meditaţia de Advent prezentată la ora 9.00 de pr. Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, în capela „Redemptoris Mater” din Palatul Apostolic. Din motive de calendar, a precizat predicatorul, în Adventul din acest an vor fi prezentate numai două meditaţii în zi de vineri, în precedentele două având loc călătoria apostolică în Myanmar şi Bangladesh, respectiv, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri.

La predica de ieri, pr. Cantalamessa a vorbit despre „Cristos şi creaţia. Toate au fost făcute prin El şi pentru El (Col 1,16)”, informează Radio Vatican. În acest fel, se aduce în centrul atenţiei „persoana divino-umană a lui Cristos” şi lumina Sa ce se răsfrânge asupra istoriei şi a cosmosului, a spaţiului şi a timpului, a creaţiei şi omului. „Trebuie să luăm act că, deşi se vorbeşte mult despre El, Cristos este un marginalizat în cultura noastră. Este cu totul absent, din motive mai mult decât de înţeles, în cele trei dialoguri principale la care credinţa s-a angajat în lumea contemporană: cu ştiinţa, filosofia şi în dialogul dintre religii.” Meditaţiile de Advent, însă, a continuat predicatorul, nu au o finalitate teoretică, ci mai degrabă una practică: „a-l repune pe Cristos, mai întâi de toate, în centrul vieţii noastre personale şi al viziunii noastre despre lume, în centrul celor trei virtuţi teologale ale credinţei, speranţei şi carităţii. Sărbătoarea Naşterii Domnului este anotimpul cel mai prielnic pentru o atare reflecţie, din moment ce amintim momentul în care Cuvântul s-a făcut trup, intrând, chiar şi trupeşte, în creaţie şi istorie, în spaţiu şi timp.”
În prima parte a programului de meditaţii, predicatorul Casei pontificale a abordat raportul dintre Cristos şi cosmos, pornind de la primele cuvinte ale Sfintei Scripturi: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor” (Gen 1, 1-2). Comentând cuvintele sacre, un călugăr medieval (Alexander Neckam 1157-1217) scria: „Într-adevăr, pustiu era pământul, căci Cuvântul încă nu se făcuse trup. Pustiu era pământul nostru pentru că plinătatea harului şi a adevărului încă nu locuia printre noi. Era pustiu pentru că încă nu era întărit şi stabil prin uniune cu dumnezeirea. Pustie era locuinţa noastră pământească pentru că încă nu venise împlinirea timpului. Şi întuneric era deasupra apelor. Da, pentru că nu venise încă lumina cea adevărată, care îl luminează pe tot omul care vine în această lume” (De naturis rerum, I,2 [ed. Th. Wright 1863, p. 12]). „Cred”, a reluat predicatorul, „că nu se poate exprima de o manieră mai biblică şi sugestivă legătura dintre creaţie şi întrupare decât citind faţă în faţă începutul cărţii Genezei şi începutul Evangheliei după Ioan, cum face acest autor”.
La întrebarea „De ce Dumnezeu s-a făcut om?”, care este motivul întrupării, se răspunde, de la Sfântul Atanasiu la Sfântul Anselm, cu adevărul de credinţă din Crezul Bisericii: „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din cer”. Treptat, însă, dezvoltarea credinţei şi în timpul Evului Mediu, îşi croieşte drum un alt răspuns la această întrebare, pornind de la faptul că venirea lui Cristos, Primul născut din întreaga creaţie (Col 1,15), nu poate să depindă în întregime de păcatul omului, care a avut loc după creaţie. Pe această linie, Fericitul Duns Scotus face pasul decisiv, dezlegând Întruparea de raportul esenţial al acesteia cu păcatul. Motivul întrupării, afirmă Fericitul Scotus, constă în faptul că Dumnezeu vrea să aibă, în afara Sa, pe cineva care să îl iubească în gradul cel mai înalt şi vrednic de sine. Cristos este voit pentru El însuşi, ca singurul capabil să îl iubească pe Tatăl – şi să fie iubit de Tatăl – cu o iubire nemărginită, vrednică de Dumnezeu. Cristos s-ar fi întrupat chiar dacă Adam nu ar fi păcătuit, pentru că El este încununarea însăşi a creaţiei, lucrarea supremă a lui Dumnezeu. Păcatul omului, cu alte cuvinte, a determinat modul întrupării, conferindu-i caracterul de răscumpărare din păcat, nu şi faptul însuşi al întrupării. Aceasta are o raţiune transcendentă, nu ocazională.”

Sursa: www.Catholica.ro

Contor Accesări: 1038, Ultimul acces: 2026-10-11 12:47:38

Timp total: 0.05s...

[]:1